Este posibil sa se detecteze boli prin proprietatile lor mecanice? Exista variabile biomecanice pe care le-am putea masura pentru a diagnostica aceste boli? Imagistica elastografica raspunde afirmativ la aceste doua intrebari.
Progresele recente in imagistica medicala au facut de fapt posibila dezvoltarea acestei tehnici de elastografie Cluj, oferind acces la noi informatii pentru diagnosticele clinice, mai ales in oncologie si in studiul bolilor cardiovasculare.
De ce este atat de importanta?
Unul dintre cele mai vechi concepte din medicina este principiul palparii, descris de Hipocrate in Grecia antica cu peste 2.000 de ani in urma. Aceasta metoda este folosita si astazi pentru a obtine o evaluare subiectiva a rigiditatii tesuturilor, mai ales pentru a gasi noduli sau chisturi, de exemplu in depistarea cancerului de san, de prostata sau tiroida.
Cu toate acestea, palparea efectuata de medic are o eficienta limitata, deoarece ofera informatii superficiale si dezvaluie doar anomalii relativ mari, ceea ce, din pacate, indica deja un stadiu avansat al bolii. In plus, palparea corpului unui pacient nu ofera acces la informatii cantitative precise despre tesuturi.
Elasticitatea este capacitatea unui corp de a reveni la starea initiala dupa ce a fost deformat. Proprietatile elastice se modifica in prezenta anumitor patologii. Informatiile despre elasticitate – mai riguroase decat cele oferite de palpare – au o importanta fundamentala in cadrul clinic, deoarece pot duce la diagnostice mai bune pentru pacientii cu anumite boli.
Inainte de anii 1990, nicio tehnologie de imagistica medicala nu putea oferi o reprezentare vizuala inteligibila a elasticitatii tesuturilor. Prin urmare, proiectarea unei noi tehnici de imagistica care sa permita accesul la aceste informatii mecanice a fost esentiala. Acest lucru se realizeaza acum datorita evolutiilor recente din domeniul medical, care au facut posibila implementarea elastografiei, proces care poate oferi acces la aceste date esentiale.
Originile si scurta istorie a elastografiei
Elastografia a fost introdusa la Universitatea din Texas din Houston in 1991. Doua metode principale au fost dezvoltate mai intai cu ultrasunete: elastografia statica si elastografia dinamica. Mai recent, a fost propusa o a treia metoda pentru a masura elasticitatea tesuturilor folosind imagistica prin rezonanta magnetica (IRM).
Prima tehnica, elastografia statica ultrasonica, face posibila estimarea deformatiilor unui tesut prin aplicarea unei usoare presiuni asupra corpului pacientului. In primul rand, imagistica cu ultrasunete a corpului este efectuata fara a-l comprima, apoi corpul este re-imaginat in timp ce un medic aplica o presiune usoara folosind o sonda cu ultrasunete.
Cu cat un obiect este mai rigid, cu atat isi va schimba mai putin forma. Datorita acestui principiu, elastografia statica ofera informatii despre rigiditatea obiectelor.
Din pacate, aceasta tehnica ofera doar informatii calitative, deoarece este dificil sa se determine presiunea exacta pe care medicul o aplica cu cateterul. In plus, tesuturile nu se deformeaza omogen in profunzime. Pentru a rezolva aceste probleme a fost dezvoltata elastografia dinamica la sfarsitul anilor 1990. Aceasta noua tehnologie ar face, de fapt, posibila obtinerea de informatii cantitative, mai ales despre organizarea structurala si compozitia tesuturilor.
Pentru a gasi aceste valori cantitative si a calcula rigiditatea unui corp, procedura de elastografie dinamica presupune concentrarea ultrasunetelor intr-un punct, care tinde sa deplaseze tesuturile.
